BARBARA J. LEVIN O’RIORDAN ne împărtășește câteva perspective asupra frumuseții predării, învățate de la P. Rajagopalachari, pe parcursul anilor.

Mulți oameni sunt speriați de ideea de predare, într-o călătorie spirituală. De ce? Ne temem de această predare, deoarece considerăm că este o stare oarecum inferioară – de supunere, renunțare la simțul auto-direcției, pierderea capacității de a alege, o stare de înrobire. Exemplul alarmant al lui Jim Jones, care și-a condus adepții la sinucidere în grup, stăruie în mintea oamenilor. Cu toate acestea, predarea reală nu implică niciunul din aceste lucruri.

Cu toții avem un Sine superior. Este greu să-l definim, dar mulți dintre noi simțim în interior prezența a ceva mai amplu. Pentru unii, este o prezență palpabilă. Pentru alții, Sinele superior este experimentat sub forma conștiinței – sentimentul de neliniște când facem ceva greșit. Pentru o altă categorie, poate fi descris ca o „busolă morală”, iar pentru alții, are de a face cu emoțiile profunde care apar atunci când vedem sau auzim ceva frumos.

Indiferent de cum numim acest lucru, cei mai mulți dintre noi l-au experimentat într-un fel sau altul. Este „tovarășul nostru etern” – acel ceva care rămâne cu noi toată viața. Atunci când ne ascultăm Sinele superior, ajungem de obicei să ne simțim vii, împliniți și fericiți. Atunci când îl ignorăm, el nu dispare, ci pur și simplu adoarme. Așteaptă momentul în care suntem dispuși să-l ascultăm din nou. Uneori, atunci când ne ignorăm Sinele superior iar acesta intră în starea de somnolență, ne simțim îngreunați. Începem să avem opinii contradictorii despre ce să facem. Putem deveni deprimați, furioși sau confuzi.

Dar chiar și atunci când ne simțim așa, Sinele superior așteaptă ca noi să-l ascultăm și să-i răspundem. Predarea spirituală este pur și simplu actul de încredințare a deciziilor noastre către această parte superioară din noi înșine. Înseamnă să avem curajul de a prioritiza tot mai mult cerințele sale. Începem prin a-l simți ca pe un oaspete în inimile noastre, dar, la un moment dat, oaspetele devine gazdă. Apoi, viața noastră, chiar dacă este discretă, devine eroică. Uneori, este mai dificil să discernem vocea Sinelui superior. Aceasta se datorează faptului că propriile noastre dorințe interferează cu capacitatea noastră de a asculta. Vocile dorințelor noastre concurează atât de tare, încât devine greu să ne auzim vocea interioară, șoptită și calmă.

Mai mult decât atât, condiționările impuse de familii, religie și grupuri sociale, ne îngreunează și mai mult ascultarea și discernământul: dogmele noastre ne spun ce să credem și nu ne încurajează să ascultăm cu adevărat. Un maestru spiritual este o persoană care a atins stăpânirea de sine, nu mai este derutat de multitudinea de dorințe personale și este capabil să separe vocea reală a Sinelui de vocile ireale ale dorințelor, având curajul de a asculta realul și de a ignora irealul. Maestrul spiritual a devenit o ființă umană veritabilă, o oglindă a tot ceea ce am uitat că suntem cu adevărat. Când vedem această oglindă, mai ales atunci când o privim iar și iar, și reflectăm asupra a ceea ce am văzut, uriașul adormit din interiorul nostru se trezește.

Marele Swami Vivekananda ne-a oferit următoarea metaforă: un pui de leu a fost crescut de oi și a început să se comporte ca ele. Un leu mai bătrân a văzut ce s-a întâmplat cu puiul de leu, care începuse să behăie, mâncând iarbă și urmând orbește turma. Leul mai bătrân a apucat puiul de ceafă și l-a dus la un iaz, pentru ca puiul să își poată contempla imaginea și să vadă că nu era o oaie, ci un leu. Puiul, văzându-se pentru prima dată, a scos un răget. Rolul unui maestru spiritual este să ne arate că suntem lei. Așa că ne abandonăm – nu lui, sau unei vieți de supunere josnică – ci leului din interior.

Nelson Mandela a observat că nu ne este frică de eul nostru inferior, și nici măcar de cât de înspăimântătoare este lumea, ci ne este frică de cât de grandioși suntem de fapt. Atunci când, ajutați de un maestru spiritual, începem să vedem și să iubim ceea ce suntem cu adevărat, ne abandonăm cu bucurie acestei stări, fără să ne mai fie teamă.

Pin It on Pinterest

Share This